Marturisire

A trecut o vesnicie de cand nu te-am vazut. O vesnicie de cand inima mi-a trait singura, in liniste; si niciodata n-am inteles de ce nu ti-am spus atunci, chiar la inceput…. Vesnicia ar fi aratat cu totul alfel alaturi de tine….
Cand te-am cunoscut eram atotputernic; n-am putut sa recunosc ca Spiritul tau uman m-a infrant din primul moment in care te-am vazut…iar pentru asta am simtit pacatul tacerii apasandu-mi sufletul in fiecare secunda care a trecut de cand suntem atat de departe.
Au trecut de atunci in atatia ani lumina, adierii si volburi intunecate, zile senine si vanturi puternice peste inima mea.
S-au intamplat multe, toate asa cum ai spus ca vor fi… Am suferit, am plans, am ras, am regretat … dar am invatat cate ceva din toate, cat clepsidra timpului si-a scuturat nisipul peste mine.
La inceput nu mi-am mai adus aminte culoarea ochilor tai in care stiu bine ca se oglindea soarele cand zambeai. Si intr-o zi mi-am dat seama ca am uitat cu arata chipul tau ce mi-a adus lumina; apoi nu mi-am mai amintit nimic.
Dar mai tarziu, mult mai tarziu, cand mi-am pierdut trecutul si am renuntat la viitor, cand am pierdut si ultima amintire a vietii mele trecute, am invatat sa vibrez impreuna cu tine: esenta ta e parte din mine iar cuvantul tau e suflarea vietii din aer. De atunci te urmez cu incredere.
A trecut atat de mult timp ca nu a mai ramas din mine decat un suflet translucid plutind alene prin eternitate, un suflet atat de batran ca nu mai poate auzi falfaitul aripilor si nu mai poate vedea culorile viselor.
Stiu insa ca prin tot ce s-a intamplat, prin toate cele ce-au urmat, si cele ce vor mai fi, te voi recunoaste cand va fi sa fie sa na intalnim, chiar de-ai fi un fir de nisip in adancul lumii.
Pentru ca intotdeauna, dar intotdeauna te-am iubit ; asa cum te voi iubi si de acum pana la sfarsitul zilelor.